Ma tot uit in jur si vad numai prostie. Tara asta e cufundata in coruptie si furturi. Romanu se pare ca a uitat sa fie cinstit, cum era inainte. Numai cand ma gandesc, cat de greu e ca tara asta sa revina pe drumul cel bune, imi zic ca nu mai are rost, ca e prea tarziu. Si imi aduc aminte de acei oameni care inca cred ca se poate, ca aceasta natiune poate evolua. Atunci cand caut si gasesc acele bogatii culturale, si geografice si arhitecturale pe care le detine, se trezeste in mine acel patriotism stins de mizeria unora care au transformat statul roman in ceea ce e astazi.

Drumuri nu avem, cele care se fac nu prea se fac la timp si cum trebuie, legile sunt de tot rahatu, si avem doar promisiuni cum ca in 2 ani vom avea 700 km de autostrada, cand timp de 4-5 ani nu am reusit sa construim nici macar un singur kilometru. Daca faptele nu prea se arata, de ce sa mai cred aceste minciuni ? Acesti oameni nerusinati nu au oglinda acasa. Au dat-o jos acuma mult timp sa nu simta remuscari. Nu au pic de constiinta, deoarece au fost furati de puterea ispititoare a banului.

Inca de acum 200-300 de ani, Romania a fost o tara inapoiata, din cauza ca se razboia tot timpu, pentru a-si pastra pamanturile ramase de pe vremea dacilor. Acuma nimic nu ar putea opri progresul, doar ca motivatia de care au dat mari romani in timpuri stravechi au disparut demult. In tara asta doar propria persoana conteaza. Cand eram mic ma simteam jenat cand vorbeam de scoala, pentru ca eram facut tocilar pentru felul cum invatam, pentru ca imi placea cat de cat cartea. Copiii aceia, care radeau de mine, care au ajuns la profesionale, ce vor face dupa terminarea liceului? Vor avea sansa doar la slujbe cu un salariu amarat. Probabil ca majoritatea vor pleca in tari straine, si vor lucra pe plantatiile patronilor, pe bani multi. Apoi se vor intoarce in tara in masini luxoase, luate in leasing, si se vor lauda la cei care nu stiu cu adevarat cum e dincolo. Lucrurile astea ma scarbesc pur si simplu.

In tara asta se promoveaza prostia la un nivel de neimaginat, fiindca se viinde. Trebuie sa facem cumva sa nu se mai vinda. Dar e greu, pentru ca majoritatea oamenilor cumpara prostie. Noi suntem o mica parte din aceasta populatie. Unii nu vor nici sa se implice. Si chiar ii inteleg, pentru ca e foarte greu. Pentru ca nu merita, spun unii. Dar daca vrem ca ai nostri copii, sa traiasca intr-o Romanie mai buna, trebuie sa ne opunem. Eu am ajuns sa fiu scarbit de propria tara, si cateodata ma gandesc si eu sa plec cat mai devreme de aici. Nu vreau ca al meu copil sa simta aceeasi scarba pe care o simt si eu. Vreau sa-si iubeasca tara, sa nu-i fie frica sa spuna pe strada, in centru’ Parisului, “sunt roman!”. Traim, din pacate, intr-o tara in care cu cat esti mai destept, cu atat risti sa fii luat de prost.

Trebuie sa schimbam ceva. Stiu ca e foarte greu, dar doar prin simpla incercare vom schimba ceva la natiunea asta

Astazi, am plecat mai devreme cu 3 ore pentru merge la liceul de info sa sustinem echipa liceului la baschet baieti. Ajung eu si cu colegii la intersectia Kogalniceanu cu Grivitei. Trecem strada, iar ultima masina din dreptul trecerii de pietoni, era un Ford Mondeo, cu numar de Bucuresti. Eu eram in spate. Soferul tot accelera cate putin, sa ne faca sa ne grabim. Cand e sa trec si eu prin fata masinii, soferul accelereaza, dar din instinct, trezit din cauza numarului de inmatriculare reusesc sa ma feresc. Ba chiar, in timp ce a trecut pe langa mine, soferul masinii imi facea mie semne prin geam ca si cum m-ar certa, ca ar fi vina mea.

Eu stiam ca soferii din Bucuresti, in special cei cu masini destul de scumpe, se cred regii soselelor, dar azi chiar m-am enervat. Din cate stiu eu, pietonii au prioritate, intr-o intersectie nesemaforizata. Eu am grabit putin pasul cand am vazut ca soferul Fordului avansa cate putin pe trecere, dar nu sunt obligat sa fug pe trecere, ba chiar e interezis.

In momentul acela, eram atat de nervos, ca imi venea sa arunc cu ceva in masina dansului, sa-mi las o urma. Acuma ma bucur ca nu am facut-o, pentru ca as fi demonstrat ca sunt la fel de lamentat la minte ca soferul bucurestean. Doresc astfel, sa transmit un mesaj tuturor pietonilor. Daca la trecere apare o masina scumpa cu numar de Bucuresti, ca daca e ieftina in cele mai multe cazuri soferul respecta regulile, sa fiti de doua ori mai atenti la cum treceti strada. Se pare ca si mergand pur si simplu pe strada, poti sa patesti ceva.

Australia este un film bun. Mi-a placut. Cred ca este primul film care a reusit sa imi faca atatea fiori sa-mi treaca prin sira spinarii.

Filmul prezinta viata unei femei aristocrate engleze, Sarah Ashley (Nicole Kidman), care calatoreste in Australia, pentru a-si ajuta sotul in afacerile cu vite din aceasta tara, si pentru a-l aduce acasa. Cand ajunge la ferma, aceasta il gaseste pe sotul ei mort. Sarah se hotaraste sa reinvie afacerea sotului ei, pentru a se intoarce in Anglia. Ea se indragosteste de Drover(Hugh Jackman), omul care a condus-o pana la Faraway Downs, si dezvolta o iubire de mama pentru un copil aborigen, Nulah. Impotriva ei, lupta un alt om aflat in afacerile cu vite din Australia, care incearca sa o opreasca din drumul ei spre reusita. Lucrurile sunt destul de complicate, deoarece izbucneste cel de-al doilea razboi mondial, iar miss Sarah Ashley este despartita de Drover si de Nulah.

Personal, recomand acest film, deoarece este unul care te emotioneaza profund, care combina frumusetea dragostei, importanta ambitiei, si drama razboiului, iar interpretarea celor doi mari actori, Nicole Kidman si Hudh Jackman, fac din Australia, un film care merita vazut.

Link imdb

Nu stiu cum faceti voi, dar eu nu-mi impart articolele de pe blog cu prietenii si cei cunoscuti. Cred ca dintre acestia, soramea este cea care-mi citeste blogul cel mai mult, si spre surprinderea mea mi-a laudat stilul de a scrie. Cred ca inca nu a citit blogurile adevarate. I-am aratat blogul o data unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, si mi-a raspuns foarte sec:”bravo!”, intr-un mod sec, neinteresat. Vroiam ca cei apropiati sa ma sprijine mai mult. Nu sunt prea entuziasmat cand primesc un comment de la vreun prieten pe blog, fiindca nu stiu sigur daca el chiar crede ce spune, pentru ca de cele mai multe ori, o sa minta ca sa nu ma jigneasca pe mine prin acel comment al sau. De aceea ma simt mai bine sa-mi impartasesc aceste gandiri cu oameni necunoscuti, de la care nu am nicio pretentie. Cred ca asa e mai bine pentru mine.

In orasul Brasov, de acum 3 ani s-a inceput constructia de parcari si trotuare prin tot orasul. Toate bune si frumoase. Parcarile s-au facut in unele zone, arata bine. In sfarsit se face ceva si in tara asta legat de infrastrucutra. Parcare din fata blocului meu s-a facut in vara trecuta. Se lucra de dimineata, de pe la orele 8:00, 9:00. De-asta ma trezeam eu atat de vreme, de oarece veneau astia cu excavatoarele lor, si muncitorii cu injuraturile de la usa cortului. Bineinteles ca aceasta opera, la fel ca celelalte din aceasta tara, a fost finalizata in stil romanesc. Adica foarte greu. Intr-o saptamana, au venit muncitorii astia, si au pus doar bordurile de la trotuare. Peste 2 saptamani au venit si au pus bordurile de la parcare. Peste 1 luna si jumatate au venit si au asfaltat, si peste inca o luna au venit si au marcat locurile de parcare. Cred ca toate astea nu tineau mai mult de 1 luna sa le faca, daca lucrau 5 zile pe saptamana. Mai bine mai tarziu decat niciodata.

Parcarea era terminata si totul parea frumos. Nu era aglomeratie, nu mai erau certuri de genul “ba asta e locul, vezi ca te reclam la primarie, ca am dat bani pe locul asta”. Insa apare in posta un biletel in care se preciza data in care se va licita pentru un loc de parcare. Cel care cumpara, avea dreptul sa dea o gaura in asflat si sa-si instaleze un triunghi galben metalic, ca atunci cand pleaca de acasa sa-l ridice pentru a nu-i fi ocupat locul. De aici au inceput certurile. Ca unii au fost prea zgarciti sa dea o gaura si pentru altcineva, unu nu a vrut sa-si mute masina mai incolo sa incapa doua pe un singur loc de parcare, si multe altele. Poate ca aceasta solutie cu triunghiurile e o solutie buna. Mie nu mi se pare. Parcarea a devenit mult mai aglomerata. Pentru ca vin oameni care nu locuiesc si nu au unde sa parcheze decat transversal cu celelalte masini. Sa zicem ca iti vine un musafir in vizita. El nu are unde sa-si bage masina ca toate locurile sunt ocupate. Mai intai trebuie sa intre in parcare daca are pe unde.

Parerea mea e ca inainte era mai bine. Fiecare parca unde gasea un loc liber, parcarea nu era asa de aglomerata, si in caz ca aveai musafiri putea parca si ei undeva.

Invat la Colegiul Nation Dr. Ioan Mesota, din Brasov, de pe strada Mihail Kogalniceanu, din centrul civic, vis-a-vis de turnul Siemens. Anii de liceu i-am inceput in anul 2007. Am crezut ca la liceu va fi mai usor ca in generala dar m-am inselat. Liceul Mesota, este cunoscut pentru exigenta profesorilor, lucru care a dus la aparitia poreclei liceului, si anume Bastilia. La inceput a fost foarte greu. Am luat note mici, din cauza ca nu eram obisnuit la aceste metode destul de grele de a preda a profesorilor, care ne bombardau cu foarte multe informatii. Nu invatam mai deloc, iar din acest motiv s-au pornit multe certuri cu mama si in special cu tata.

Am devenit foarte trist pe la sfarsitul semestrului I, si ma gandisem foarte serios sa ma transfer in alt liceu mai slab. Noroc ca ai mei colegi, mi-au demonstrat ca tin la mine, si m-au rugat sa nu ma transfer, multumindu-le prin hotararea de a ramane in Mesota. I-am zis si mamei mele despre decizia care am luat-o iar ea s-a simtit foarte usurata, marturisindu-mi ca in seara in care i-am zis despre decizia mea a ma transfera ea nu a dormit toata noaptea. In acel moment am simtit o durere in piept, si o vina pentru faptul ca am facut-o sa sufere.

S-a terminat semestru I, si a inceput semestru II. Spre surprinderea mea, totul a revenit la normal. Eu ma obisnuisem cu stilul mesotist de a preda, totul devenind mult mai usor. Notele insa nu au devenit mult mai grozave dar s-a simtit o crestere. Ba chiar la mate, unde in semestrul I primeam numai note pana la 6, am reusit sa iau un 8 din functii injective si surjective, si un 7 nu mai stiu din ce capitol. Clasa a 9-a a trecut extrem de repede. In ultima zi de scoala, cand ne faceam poze in clasa, inca imi aduceam aminte, de prima zi, cand in timp ce diriginta facea prezenta, mi-a sunat telefonul fiindca primisem un mesaj, iar tonul de alerta era foarte amuzant, starnind rasete in toata clasa. M-am inrosit complet. Ma gandeam la filmul liceenii, si la melodia Oanei Sarbu si imi venea sa plang dar nu am facut-o fiindca ar fi fost jenant. Vara a venit, si a trecut foarte repede.

A inceput si clasa a 10-a, cu orar mai nasol ca in clasa a 9-a. Din clasa a 10-a totul a inceput sa devina mult mai usor. Eram deja obisnuit acest liceu, nemaiavand nicio problema. Cele mai mari schimbari s-au petrecut la matematica, unde materia mi s-a parut mai usoara, si la romana unde am inceput sa citesc carti, pentru a lua note mari la testele de lectura, lucru care a dus la aparitia poftei mele de citit. Inainte, in generala si in clasa a 9-a nu citeam mai nimic. La matematica, insa, notele au ramas aceleasi, cea mai mare fiind 6. La celelalte materii notele au fost mai bune, media de pe primu semestru fiind semnificativ mai mare decat media anuala din a 9-a:8,77 in a 10-a si 8,35 in a 9-a.

Chiar daca a 9-a a fost un an greu, reprezinta o perioada majora de maturizare personala. Am devenit mai constiincios, mai organizat, si mai harnic. A fost un fel de ritual de initiere, un cerc de foc prin care a trebuit sa trec pentru a ma dezvolta din punct de vedere personal. Poate daca nu ar fi fost la fel de greu, nu as fi fost aceeasi persoana din momentul acesta. Momentul in care am realizat cat de norocos sunt ca sunt in acest liceu, a fost in weekend-ul acesta, cand la liceul de informatica, a avut loc Campionatul Judetean de Baschet la fete. Au participat liceele Mesota, Saguna, Info si Unirea, din Brasov si inca 2 licee din Codlea si din Sacele. Am avut ocazia sa admir multe fete din diferite licee, si am realizat ca cele mai frumoase sunt cele din liceele cele mai bune. Inainte, cand eram mai mic, eram de parere ca in liceele acestea, in care se invata carte, Mesota, Saguna, Unirea sau Info, nu sunt decat fete tocilare, urate si respingatoare. S-a dovedit contrariul. In liceele slabe, precum cele din Codlea si Sacele, erau numai pitzipoance proaste(scuzati de pleonasm). Noroc ca la aceasta competitie mai participau si niste licee care se respecta si am avut ce sa admir. M-am gandit atunci la momentele cand stateam cu cei mai buni prieteni ai mei din clasa pe o banca din curtea scolii, si admiram fetele care treceau prin curtea scolii. Atunci m-am simtit foarte usurat ca sunt in acest liceu. Si atunci am realizat cu adevarat un lucru. Nu conteaza notele destul de mici pe care le iau, conteaza ca atunci cand voi pleca din acest liceu, voi pleca mai om decat am venit.

Mai sunt 2 ani din liceu, si sunt sigur ca multe lucruri au sa se intample. In incheiere nu pot spune decat un singur lucru. Iubesc liceul in care invat, si Ii multumesc Lui Dumnezeu ca m-a adus aici.

Suntem oameni. Ma intreb de unde vine atata rautate,  atata dragoste, atata ura, atata dragoste, atata invidie, atata altruism. Din suflet? Ce este sufletul pana la urma? Este acel lucru pe care nu-l intelegem, care ne determina sentimentele, care ne da viata pana la urma. 

Omul se naste, traieste si moare. Rostul lui care este pe pamant? Nu face altceva decat sa se asigure ca are venit. In viata asta doar banii conteaza, doar sa ai masini scumpe, case cat mai mari, si barca cu care sa te plimbi pe mare. Faci toate lucrurile acestea, te bucuri de toate mofturile, daca ai cum sa le transformi in realitate, dar dupa ce se termina tot, dupa ce mori, ce se intampla? Se intampla ceva macar? Eu unul cred  ca da. Viziunea mea asupra lumii ce se afla de dupa moarte este una asemantoare cu aceasta, insa o lume perfecta, plina de bunatate, in care raul nu apare, doar suferinta celor care se afla acolo. Suferinta care apare din cauza ca acestia se despart de persoanele aflate in lumea asta, de dinaintea continuitatii vietii prin moarte. Poate ca ma insel, poate am dreptate. Cu totii vom afla cand vom afla.

Care este pana la urma rostul omului pe pamant? Cred ca el trebuie sa se pregateasca pentru lumea divina, perfecta de dupa moarte. Trebuie sa-si pregateasca sufletul pentru aceasta lume, pentru aceasta trecere in eternitate. Lumea nu tine seama de asta. Majoritatea oamenilor nu tin cont decat aceste placeri superficiale pe care ti le aduce banul. Foarte putini sunt cei care chiar isi ingrijesc sufletul. Lumea e superficiala iar acest lucru – cant te gandesti- e trist, e foarte trist…